Asteptarea
Nu ma mai asculta timpul si nu mai stiu sa ma ascult nici eu. Nu accept asteptarea pe care o impune timpul, perioada de refacere, de readaptare dupa orice schimbare.
Nu pare a fi corect, nu e echitabil si strica tot echilibrul in viata, aseptarea te face sa crezi ca viata-i nedreapta.
Tot ce vine si pleaca ar trebui trait la paroxism si cu aceeasi forta sa te misti catre ceva nou...dar aici, pare ca zace misterul. Perioada in care te rugumi pe dinauntru si pe dinafara pana te tai si pana ti se face sila de ce a existat pana atunci...asteptarea vine, cica, cu lectii de viata.
Lectii ce te fac sa nu-ti fi dorit sa fi crescut si sa fi plecat din fasa mamei...
Juram in fiecare asteptare ca e ultima oara cand ne-am permis sa fim " nebuni" si am trait "noul"...asteptarea e singurul act de maturitate fara vreo actiune, doar o stare latenta de autoconsum!
De ce atatea lectii, de ce atatea asteptari? A invatat cineva ceva care i-a folosit, sa nu mai greseaca vreodata?

